Filă de jurnal

Ne ascundem în spatele zâmbetelor şi dăm din cap în urma amărăciunii pianului, ca şi când am avea nevoie de notele joase şi, mai ales, de două prelungiri diafane ale unui suflet care să le apese, tot din spatele unui zâmbet. Nopţile, mai cu seamă, ne apasă sufletele şi le zdrobesc odată cu Mi, Re, Do. M-am agăţat de atât de multe ori de Do, încât am ajuns să îmi scriu fiinţa pe un portativ sinistru şi stingher, unde nici cheia Sol nu se gândeşte să rămână. M-am simţit liberă să mai adaug un r. Apoi am cântat. Mi-am amintit de malul cu regrete sparte şi de cuvintele pe care le scriam cu degetul în nisip. Într-un fel, nici nu mai au sens şi nici nu mai contează. Într-un fel, chiar îmi e dor şi într-un fel, vreau sa nu-mi mai fie niciodată.

"Zi după zi", Recenzie

Încă de când a fost anunţată în portofoliul de publicare al editurii Trei, „Zi după zi” mi-a stârnit curiozitatea prin simplul fapt că abordează un subiect nou, original, pe care nu l-am mai întâlnit în niciuna dintre lecturile mele de până acum.

Autorul american, David Levithan, dă startul unei aventuri în cruda realitate, în care elementele lumii fantastice pun bazele unei întregi poveşti de dragoste. Prezentând în mare parte universul adolescentin, „Zi după zi” are de a face cu o serie de personaje cu trăsături bine conturate, cu ajutorul cărora autorul reuşeşte să jongleze din capitol în capitol.

Aşa cum aflăm şi din synopsys-ul cărţii, A. este un adolescent care nu se trezeşte niciodată în acelaşi trup, însă întotdeauna cu aceeaşi fiinţă. De aici se ramifică întregul arbore al personajelor posedate de el, care însă nu se poate lupta cu felul de a fi al acestora. Primul capitol, „Ziua 5994”, începe prin a oferi mai multe detalii decât oferă synopsys-ul şi chiar prin a arăta toate aceste lucruri: A. se trezeşte în trupul lui Justin, tot adolescent, ba chiar unul dintre aceia care ascultă muzică zgomotoasă, îşi lasă hainele împrăştiate peste tot, nu se prea sinchiseşte cu şcoala şi nu se preocupă de trecut, prezent, sau viitor - pur şi simplu, există. Pe de altă parte, A., deşi nu a avut niciodată propriul trup, se întâmplă să fie total diferit de Justin. Aşadar, de aici porneşte desfăşurarea întregii acţiuni. Atunci când A. se întâlneşte cu Rhiannon, iubita celui pe care îl posedă, toate regulile existenţei sale sunt date peste cap. Niciodată să nu se ataşeze prea tare – tăiat; Să evite să fie remarcat – tăiat; Să nu se implice – tăiat.

O singură zi cu Rhiannon, care nici măcar nu ştia de adevărata sa identitate, i-a fost de ajuns cât s-o poată păstra în inima lui pentru totdeauna. O singură zi în care să uite de reguli i-a fost suficientă încât să păşească mai departe de pragul cuvintelor niciodată rostite şi să înceapă în sfârşit să ia parte la adevărata realitate. La câteva capitole ulterioare, A. continuă să-şi amintească de ziua petrecută pe plajă în corpul lui Justin şi, odată cu imaginile vii pe care le tot revede, punctul culminant  se conturează cu ajutorul trăirilor sale interioare în urma cărora decide să îi spună adevărul lui Rhiannon în legătură cu adevărata sa existenţă.

Stilul lui Levithan e extrem de uşor şi antrenant. Totodată, am observat o oarecare asemănare între stilul lui şi stilul lui John Green, amândoi încercând şi reuşind să combine simplitatea lucrurilor cu profunzimea din spatele acestora: „Dacă te uiţi în centrul universului, vezi acolo o răceală. O indiferenţă. În definitiv, universului nu îi pasă de noi. Timpului nu îi pasă de noi. De asta trebuie să ne pese unul de celălalt.” Am adorat mai ales felul în care personajele au fost analizate, rând pe rând, de către A., împodobind povestea cu o gamă mult mai largă de concepte şi idei asupra lumii: „Există o bestie care ia forma instinctului şi stăruie mereu asupra inutilităţii a tot ce se întâmplă.”

La un moment dat, numărul prea mare de personaje se strecurase undeva între refuzul meu de a mai continua lectura şi curiozitatea care mă determina să ajung până la final. În ciuda acestui fapt, povstea fiecăruia dintre personaje a completat acţiunea, jumătate din ea axându-se pe sentimentele lui Rhiannon şi pe cele ale lui A.

Povestea de dragoste dintre ei doi nu m-a mulţumit pe deplin. Unele scene mi-au părut a fi mult prea grăbite, altele clişeice şi altele înfăţişând un dramatism fals, care s-a observat de la o poştă. Nu mi-a mai plăcut felul în care Rhiannon a acceptat atât de uşor situaţia lui A. Poate că aş mai fi adăugat cel puţin 70 de pagini în care să îşi dea seama cu adevărat de situaţie.

Finalul e neaşteptat, însă nu pot spune că am fost surprinsă într-un mod plăcut. De fapt, pot spune că finalul m-a lăsat indiferentă cu privire la întreaga poveste. Mă aşteptam la ceva mai mult. În plus, cine a spus că „Zi după zi” deţine un amalgam de sentimente, mai mult ca sigur a minţit. Nu am râs, nici nu am plâns, nu am căscat gura de uimire, pur şi simplu am trecut printre paginile cărţii existând, nu trăind.

În ciuda unei idei originale şi promiţătoare, cred că povestea ar fi putut fi mai complexă de atât şi cred că ar fi putut avea şi puncte cu adevărat culminante. Din păcate, nu a fost aşa. Cu toate acestea, nu regret că am citit-o. Conceptele referitoare la viaţă, la univers, la tot ceea există şi nu există m-au convins să ajung până la ultimul capitol.

Mi-am comandat cartea de pe Libris.ro, însă o puteţi comanda foarte bine şi de AICI.

"De 19 ori Katherine", Recenzie

Complet pasionată de stilul uşor, amuzant şi în acelaşi timp profund al lui John Green, am decis să citesc mai multe cărţi de-ale autorului american contemporan. Pe lângă "Sub aceeaşi stea" şi "Căutând-o pe Alaska", am pus mâna şi pe "De 19 ori Katherine" cu o zi în urmă, iar ca rezultat al lecturii plăcute pe care am avut-o, am reuşit să o termin în doar câteva ore. Ca să ne înţelegem, recenzia mea n-o să conţină sub nicio formă fraze care să-l ridice în slăvi pe John Green (sau poveştile lui de dragoste), ci mai de grabă impactul pe care stilul lui de a scrie îl are asupra mea.

"De 19 ori Katherine" nu e o carte complexă şi probabil că va ieşi un paradox aici, datorită personajului principal, Colin Singleton, pasionat de anagrame, limbi străine, cărţi şi multă informaţie. Cred că el e un personaj destul de complex, nu prin faptul că se crede a fi "un copil minune", ci prin faptul că încearcă să îşi dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Colin a avut 19 prietene pe nume Katherine şi a fost părăsit de fiecare dintre ele, mai puţin de Katherine a III-a, pe care el a fost cel care a părăsit-o. Mi s-a părut, într-un fel, stupid faptul că pe toate le chema Katherine, însă am realizat că e unul dintre lucrurile care fac cartea să fie amuzantă, printre multe altele. De exemplu, Hassan, prietenul lui cel mai bun, dolofan şi speriat de ideea de a păcătui, de origine arabă.  De fapt, singurul lui prieten. Mi s-au părut foarte amuzante felul în care se ocupau de lucruri împreună, spontaneitatea şi stilul dezinvolt al amândurora, replicile presărate cu nişte cuvinte în arabă (kafir) sau felul ciudat de a fi al lui Colin, care mi-a adus aminte de unul dintre amicii mei. 

Colin şi Hassan pleacă într-o călătorie pe durata vacanţei de vară, lucru care ar trebui să îl facă pe Colin să uite de Katherine a XIX-a, singura dintre Katherinele care i-au frânt inima. Se cazează acasă la Hollis, proprietara unei fabrici care produce fire de tampoane, care îi şi angajează să ia interviuri localnicilor din Gutshot. Apoi mai sunt şi Lindsey şi CC (Celălalt Colin), iubitul ei, care au şi ei o poveste stupidă şi amuzantă în acelaşi timp. Oricum, cam toate personajele care apar îl ajută într-un fel sau altul pe Colin să îşi dea seama de ceea ce nu vede în jurul lui.

Colin, împins de dorinţa puternică de a face ceva remarcabil, de a se afirma şi de a încerca să îşi creeze un renume în istorie, începe să lucreze la o Teoremă care sa îi poată prezice pentru cât timp şi cum va rezista următoarea relaţie cu o fată pe care o va avea. Vreau să zic, deja paginile încep să înşire formule de mate la care mă uit mai mult prin ele. Plictisitor. Pe de altă parte, uau. Adică, omul ăla chiar a stat să facă o formulă de mate complicată pentru cartea lui. Şi anagrame- a format anagrame originale şi s-a documentat în legătură cu o grămadă de chestii (multe dintre ele apar în notele- amuzante- de la subsol). 

Totodată, prin Teorema la care lucrează, Colin îşi aşteaptă momentul Evrika, un moment care, dintr-un oarecare motiv, întârzie să apară. 

Mi-a plăcut cartea fiindcă are personaje bine conturate, discuţii care duc către o tentă profundă- încadrată în limitele a doi adolescenţi- şi acţiune. Am spus că nu mi se pare a fi o carte complexă, pentru că povestea în sine nu e foarte complexă, însă felul în care e scrisă m-a convins să ajung până la ultimele pagini. În plus, are un final deschis. Ador cum Green reuşeşte de fiecare dată să îmbine toate stilurile astea: amuzant, profund, simplu. Cred că de-asta îmi plac atât de mult cărţile lui.

Colin Singleton nu înţelege morala poveştii cu testoasa şi iepurele-de-câmp, însă înţelege de ce Teorema nu îi poate calcula durata relaţiilor şi de ce viitorul explodează ca o grenadă în faţa lui. Colin Singleton e un ciudat, o ştie şi el, o ştiu şi cei din jurul lui, dar nu se teme să o arate nimănui. 

"De 19 ori Katherine" e o îngheţată cu vanilie într-o zi toridă de vară. High five, Green!

Mulţumesc din suflet editurii Trei (YFC) pentru şansa de a citi cartea!

O puteţi comanda de aici.

Silly

It feels so silly that I'm staying in the corner of my

mind, writing the words out of my hands,

being

afraid of myriapods,

that they are running the demons out 

of them,

that he is trying to cry the Pluto out

of him, but he doesn't know

he's kind of a beautiful place I would love 

to go to and just sit in a corner,

just like

now,

wondering about how silly the world can

be, how silly to be in the world,

but not actually being from

it,

to be asked then "Where are you from,

weirdo?", to answer easily and free

to say your home is Pluto, to say

you are from

it, to love

it, to believe 

it and not to think about how silly

it 

is anymore.

The Deer

The place was dark, was dreary and

too sad;

At night the trees told stories to the sky

too loud, 

The big black owl flew its cry through the air full of 

too much loneliness

and then there's the deer

with its deer eyes

so wide                              

so full of seas and many alands;

the deer's eyes, the fire's ambers

dancing late at night through the 

forest's heart.

I looked for the deer's eyes

so I could feel alone and

too sad

no more. 

"Femei", Charles Bukowski - Recenzie

Datorită in fluenţelor puternice pe care poezia lui Bukowski le-a imprimat în gândirea mea, am încercat să găsesc şi ceva scris de el care să se încadreze în genul epic. Pentru că nu am avut nici preferinţe şi nici alte opţiuni, m-am ales cu “Femei”.

Charles Bukowski, german de origine, este unul dintre puţinii – poate chiar singurii – autori care nu au încercat şi au reuşit. Întregul cadran al vieţii lui se opreşte asupra Los Angeles-ului, un oraş care, aşa cum se regăseşte în scrierile lui, face parte din întreaga sa fiinţă. Protagonistul romanului, Henry Chinasky nu face altceva decât să ne dezvăluie portretul moral al autorului însuşi. Aş vrea să pot spune că romanul se încadrează în genul romantic, dar aş minţi. Nu este nici romantic şi nici dramatic, ci mai de grabă erotic, reflectând pur şi simplu viaţa lui Bukowski şi câteva dintre conceptele adoptate de acesta.

Cu toate că nu pot spune despre roman că include romantism, pot spune că Bukowski şi Chinaksy se prezintă ca fiind un oximoron incomplet. Poezia şi proza sunt două lucruri pe care Bukowski le-a despărţit printr-un zid al sentimentelor, pe care el însuşi îl doboară în romanul „Femei”, într-o oarecare măsură. În cadrul celor 104 capitole, prea puţin am recunoscut sentimente şi prea puţin am lecturat. În mare parte, cuvintele licenţioase şi acţiunile indiferente, monotone, m-au reţiunut de multe ori din a mai continua cu următorul capitol. De fapt, de-abia de la cel de-al 92-lea capitol am reuşit să lecturez şi să citesc fără să pot lăsa cartea din mână. Însuşi Chinasky se descrie ca fiind un „bătrân libidinos”, un „orăşean stupid” şi un „ratat”, lucru pe care toate femeile care apar în viaţa lui îl desfiinţează.

Cursele de cai, alcoolul şi sexul sunt principalele, poate chiar singurele priorităţi adoptate de Chinsaky. Un prim concept apare chiar printre primele capitole, în care protagonistul povesteşte despre ideea de a înşela moartea: „Gândiţi-vă cum ar fi să ai 80 de ani şi să f**i o fată de 18. Dacă exista vreo modalitate de a înşela jocul morţii, asta era.”, concept care este accentuat în mod indirect prin capitolele de mijloc.

„- Am totul plănuit. O să mor în anul 2000, la 80 de ani.

- Ciudat, a zis Keesing. E tocmai anul în care şi eu am de gând să mor. 2000. Chiar am visat chestia asta. Am visat chiar şi ziua şi ora morţii mele. Oricum, e vorba de anul 2000.

- E un număr drăguţ şi rotund. Îmi place.”

Cartea e destul de previzibilă, acţiunile destul de monotone şi repetitive, propoziţiile destul de seci, parcă doar pentru a umple golul de pe pagină. Scenele erotice sunt în mare parte prezentate în detaliu, mult prea obscene pentru mine, însă nu şi pentru el. Mulţi au spus că „Femei” i-a ofensat şi, cred, asta spun şi eu. Capitolele se dezlănţuie sub acţiunea caracterului protagonistului şi interesului deosebit pe care îl are pentru lucrurile imorale, dezgustătoare şi uşor de realizat. „Tânjeam, de fapt, mai ales după prostituate, femei de joasă speţă, pentru că erau ucigătoare şi din topor , nu aveau nicio pretenţie. Nu pierdeai nimic după ce plecau.”. Pe de altă parte, antiteza apare undeva printre rânduri, câteodată chiar foarte uşor de recunoscut: „În acelaşi timp, tânjeam după o femeie tandră, adevărată, în ciuda preţului exorbidant. Oricum ar fi fost, eram pierdut. UN bărbat puternic ar fi renunţat la ambele variante. Eu nu eram un bărbat puternic.”

Titlul este succint, scurt şi se află într-o strânsă legătură cu conţinutul cărţii. „Aşa că am continuat să lupt cu femeile, cu ideea de femeie.”

Am avut anumite aşteptări de la Bukowski, datorită poemelor în care se prezintă ca fiind un sufletist şi un om care priveşte în spatele tuturor ideilor şi conceptelor, însă proza m-a dezamăgit, pentru că nu mi-a trezit sentimente decât de dezgust şi, de fiecare dată când găseam câte un citat mai plin de substaţă, mă agăţam de el cu toate puterile. A fost o carte care mi-a deranjat oarecum gândurile şi care m-a aruncat într-un univers real şi zgomotos, din care am vrut întotdeauna să fug. În poezii, pe de altă parte, poezii precum „Singur cu toată lumea” şi „Pasăre fericită”, într-un fel anume, reuşeşte să creeze un univers din care nu-ţi mai doreşti aşa mult să pleci. Asta e problema cu Charles Bukowski. Nu ştii niciodată cum să-l înţelegi. Cred că asta a fost şi problema lui cu el însuşi.

Finalul a fost răsplata mea pentru care am rezistat obscenităţilor şi imoralităţilor. În final am găsit resemnare, pace în interior şi uau, sentimente. Per total, cartea a fost rea şi a fost bună. Ceva m-a tot făcut să continui. Nu ştiu, poate speranţa că îl voi găsi pe Charles din poeme, sau poate senzaţia că universul e atât de real, încât trebuie înţeles.

Cartea a apărut la editura Polirom, în anul 2012 şi poate fi comandată de AICI

To die to live

Between the silent thoughts of mine you've craved to live

to die;

Between the deepest fears of my soul you've dreamt to hide,

to die;

Between the dark red blood cells through my veins you've longed to slip

away to die;

Between my heartbeats and my tongue you chose to die,

to live.